1. [DEX '09] CÂRÂI, cârâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele păsări; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicăli, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toată ziua se cârâie. – Câr + suf. -âi.
2. [MDA2] cârâi [At: CANTEMIR, IST. 53 / V: (reg) ~răi, cărăi, gâ~, gărăi / Pzi: cârâi / E: câr + ăi] 1 vi (D. unele păsări) A scoate sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale Si: cârcâi (1), cârcârâți, cârcâți. 2 vi (Fig; prt) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3 vi (Spc; d. porc) A grohăi. 4 vi (D. o persoană gușată) A sufla greu, producând un hârâit din gât. 5 vi (D. intestine) A chiorăi. 6 vt (Fig; fam) A cicăli. 7 vt A se certa. 8 vi (Prin apropiere de cârav) A fi bolnav ușor.
3. [DEX '98] CÂRÂI, cârâi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele păsări; la pers. 3) A scoate sunete caracteristice, neplăcute, scurte și guturale. 2. Intranz. Fig. (Peior.) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3. Tranz. Fig. (Fam.) A cicăli, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. recipr. A se certa. Toată ziua se cârâie. – Câr + suf. -îi.
4. [MDA2] gârâi v vz cârâi
5. [MDA2] râcâi2 v vz cârâi
6. [MDA2] râgâi2 v vz cârâi
7. [CADE] CÎRÎI (cîrîiu) I. vb. intr. 1 A face cîr! (vorb. de ciori, de coțofene, etc.): cioarele cînd îmblu cîrduri și cîrîe, are să ningă (VOR.) ¶ 2 A cotcodăci, a cloncăni: ei știu foarte bine cum să fure cloșca de pe ouă, fără să cîrîe (FIL.); (P): găina care cîrîe seara, dimineața n’are ou ¶ 3 Ⓕ A cînta fals: protopopul de-abia mai cîrîia, scoțînd cîte o notă de cocoș cu țîfnă (D.-ZAMF.) ¶ 4 A vorbi în graiul hoților ¶ 5 F A vorbi (vorb. de Țigani): cască-ți pliscul mai tare, cioară, și cîrîe mai desghețat (ALECS.) ¶ 5 = CHIORĂI: deși-i cîrîiau mațele de foame... nu spuse nimica (MAR.). II. vb. tr. 1 A striga cîr! unei păsări, ca s’o alunge de undeva: el tot cîrîia la scară pasărea, ca să-l auză din casă (JIP.) ¶ 2 F A cicăli în batjocură: lumea sta grămadă ascultînd cum se cîrîiau unul pe altul (I.-GH.).
8. [DLRLC] CÎRÎI, Arii, vb. IV. 1. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre ciori și găini) A scoate sunete scurte și guturale, caracteristice. V. croncăni. Privi lung spre clopotnița veche, unde ciorile cîriiau înspăimîntate. CAMILAR, N. I 204. A urcat dealul, a trecut cîmpul. Ploaie și ceață. Nici țipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cîrîie. STANCU, D. 16. Stoluri de ciori, cîrîind sălbatic, începură să se învăluie peste sat. AGÎRBICEANU, S. P. 30. O găină începe să cîrîie. DUNĂREANU, CH. 119. Cloșca se tot duce cîrîind. CONTEMPORANUL, III 261. ◊ Refl. (Rar) Se cîriiau, încă somnoroase, găinile popii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 72. ◊ (Neobișnuit) Tranz. Te-or cîrîi și cioarele, de te-or auzi. ALECSANDRI, T. 1589. 2. Intranz. (Despre oameni) A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. Ai pierdut mulți bani! cîrîi Eleonora privind în gol. DUMITRIU, N. 128. Tranz. 3. A cicăli (pe cineva), a se ține de capul cuiva cu vorba. Lasă-mă dracului, nu mă mai cîrîi și tu. SLAVICI, N. II 127. ◊ Refl. reciproc. A se certa. Țăranul legase vita slăbănoagă de gardul bisericii și se cîrîia cu dorobanțul. PAS, L. I 137. Lumea sta grămadă, ascultînd cum se cîrîiau unul pe altul trei inși. GHICA, S. 502. – Prez. ind. și: (rar) cîrîiesc.
9. [DLRM] CÎRÎI, cîrîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre unele păsări, la pers. 3) A scoate sunete scurte și guturale. 2. Intranz. A vorbi cu un ton ascuțit și strident, care trădează ostilitate. 3. Tranz. A cicăli, a bate la cap pe cineva. ♦ Refl. A se certa. Toată ziua se cîrîie. – Din cîr.
10. [Șăineanu, ed. VI] gărăì v. 1. a găgăì (de gâște); 2. a da sunet confuz (despre intestine): îmi gărăiau mațele de foame CR.; fig. gărăia din gură ca dintrun cimpoiu CR. [Onomatopee (v. găr!)]. V. cărăì.
11. [Scriban] cîrîĭ, a -í v. intr. (d. cîr. V. cîrcîĭ). Se zice despre strigătu găiniĭ cînd o prinzĭ orĭ înainte de a face ou. (după ce-l face, cotcodăcește). Se zice și despre strigătu cĭorilor. Iron. Vorbesc prea mult: ce tot cîrîĭ pe aicĭ? Vorbesc în argot. V. tr. Critic, ĭaŭ în rîs, atac: în politică e greŭ să nu te cîrîĭe cineva.
12. [Scriban] gîrîĭ, a -í v. intr. (imit. ca și cîrîĭ). Cîrîĭ. Discut tare: femeile gîrîĭaŭ (CL. 1910, 9, 983). Rîgîĭ.
13. [Scriban] rîgîĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (vsl. rygati, a rîgîi; bg. rignŭ, sîrb. rigati, rus. rygátĭ, rudă cu lat. *rúgere, ructare [it. ruttare, fr. roter], vgr. ereúgomai, érygon, vgerm. de sus it-ruch-an, precum și cu rîcîĭ). Ĭes cu zgomot pe gură, vorbind de gazurile din stomah cînd aĭ mîncat mult: mitocanu rîgîĭe. – Și gîrîĭ. Vechĭ și ricăĭ(esc), rigăĭ(esc). V. ghĭorăĭ.
14. [DOOM 3] cârâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. cârâi, 3 cârâie, imperf. 1 cârâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să cârâi, 3 să cârâie
15. [DOOM 2] cârâi (a ~) vb., ind. prez. 3 cârâie, imperf. 3 sg. cârâia; conj. prez. 3 să cârâie
16. [MDO] cîrîi (ind. prez. 3 sg. și pl. cîrîie)
17. [IVO-III] cârâiu, -râe 3, -râiam 1 imp.
18. [Argou] cârâi, cârâi I. v. r. a cicăli, a bate la cap II. v. r. a se certa
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL