1. [DEX '09] CUVÂNTĂTOR, -OARE, cuvântători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cuvântă (1), cuvântăreț; care are însușirea de a vorbi. 2. (Rar) S. m. și f. Orator, vorbitor. – Cuvânta + suf. -ător.
2. [MDA2] cuvântător, ~oare [At: CORESI, EV. 483 / Pl: ~i, ~ / E: cuvânta + (ă)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care are capacitatea de a vorbi. 3 a (Înv) Cultivat. 4 a (Înv) Înțelept. 5 smf (Înv) Vorbitor. 6 smf Orator. 7 sm Predicator.
3. [Șăineanu, ed. VI] cuvântător a. 1. care vorbește, care ține un cuvânt; 2. înzestrat cu rațiune: omul e cuvântător, dar dobitoacele sunt necuvântătoare.
4. [CADE] CUVÎNTĂTOR I. adj. verb. CUVÎNTA ¶ ¶ C. NECUVÎNTĂTOR 1 Care cuvîntează: cuvîntătoarele oi ale sfintei turme a lui Hs. (PRV.-MB.) ¶ 2 Înzestrat cu graiu, grăitor, vorbitor. II. sm. Cel ce cuvîntează.
5. [DLRLC] CUVÎNTĂTOR2, -OARE, cuvîntători, -oare, s. m. și f. (Rar) Persoană care vorbește în public; vorbitor, orator. De la tribună coboară, greu, cel din urmă cuvîntător. SAHIA, N. 21.
6. [DLRLC] CUVÎNTĂTOR1, -OARE, cuvintători, -oare, adj. Care are însușirea de a vorbi; care vorbește; vorbitor. Ciută Cuvîntătoare, nu mută, Cu cizme roși încălțată, Cuțundră neagră-mbrăcată. TEODORESCU, P. P. 180.
7. [DLRM] CUVÎNTĂTOR, -OARE, cuvîntători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cuvîntă (1); care are însușirea de a vorbi. 2. S. m. și f. Orator, vorbitor. – Din cuvînta + suf. -(ă)tor.
8. [Scriban] cuvîntătór, -oáre adj. și s. Care cuvîntează, orator.
9. [DOOM 3] cuvântător adj. m., s. m., pl. cuvântători; adj. f., s. f. sg. și pl. cuvântătoare
10. [DOOM 2] cuvântător adj. m., s. m., pl. cuvântători; adj. f., s. f. sg. și pl. cuvântătoare
11. [Argou] cuvântător, cuvântători s. m. (intl.) 1. procurator. 2. avocat.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL