1. [DEX '09] CUMINȚI, cumințesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) liniști, a (se) potoli; a deveni sau a face să devină mai serios, mai înțelept. – Din cuminte.
2. [MDA2] cuminți vtr [At: I. IONESCU, D. 166 / Pzi: ~țesc / E: cuminte] 1-2 vtr A-(și) recăpăta (sau a face să-și recapete) rațiunea. 3-4 vtr A deveni (sau a face să devină) mai serios. 5-6 vtr A (se) învăța minte. 7-8 vtr (D. copii) A (se) liniști. 9-10 vtr A renunța (sau a face să renunțe) la obiceiuri periculoase sau păgubitoare.
3. [CADE] CUMINȚI (-țesc) I. vb. tr. A face să fie cuminte, astîmpărat, așezat, cu purtări bune: lasă că te cumințesc eu ... jupîneasă Ilinco! (VLAH.). II. vb. refl. A se face cuminte, mai deștept, mai așezat, mai astîmpărat: nici că-i chip să te cumințești tu! (GRL.).
4. [DLRLC] CUMINȚI, cumințesc, vb. IV. Refl. A se liniști, a se potoli, a deveni mai așezat; a căpăta minte, a se face mai înțelept, mai serios. De ce nu te cumințești... să vii între ai tăi? CAMILAR, TEM. 57. După cejoat puțin din picioare, [copiii] se cumințesc. C. PETRESCU, Î. II 89. M-am cumințit de-atunci; Rid așa de-arare! COȘBUC, P. I 260 Adie mintea numai c-un deget pe om, și-ndată se cuminți omul nostru. RETEGANUL, P. IV 25. ◊ Tranz. Lasă că te cumințesc eu, să vie Dinu, ș-om vorbi noi, jupîneasă Ilinco! VLAHUȚĂ, O. AL. I 50.
5. [DLRM] CUMINȚI, cumințesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) liniști, a (se) potoli; a deveni sau a face să devină mai serios, mai înțelept. – Din cuminte.
6. [Șăineanu, ed. VI] cumințì v. a se înțelepți.
7. [DEX '09] CUMINTE, cuminți, adj. 1. Cu purtări bune; așezat, liniștit. 2. Cu judecată; deștept, înțelept. ◊ (Substantivat, m.) Un nebun arunc-o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate. ♦ Prevăzător, prudent. – Cu + minte.
8. [MDA2] cuminte [At: CORESI, EV. 373 / Pl: ~nți / E: cu + minte] 1 (Pop) a Cu judecată Si: rațional. 2 a Cu purtări bune Si: așezat. 3 a În toate mințile. 4-5 smf, a (Om) care este înțelept. 6-7 smf, a (Om) care este isteț. 8 a Prudent. 9 a (Pop; d. fete și tinere femei) Virgină. 10 a (D. femei) Serioasă (și gospodină). 11 a Liniștit. 12 a (D. copii) Ascultător.
9. [CADE] CUMINCIOR adj. dim. CUMINTE: Văzînd că-i atît de ~ și de curățel (SB.).
10. [CADE] CUMINTE I. adj. Deștept, înțelept: s’a pornit să spună fel de fel de vorbe cuminți și pline de duh (CAR.); Ⓟ: un nebun aruncă o piatră ’n baltă, și zece cuminți n’o pot scoate (CRG.); – fie-care se ține mai ~ decît altul (PANN); ~le făgăduește și prostul trage nădejde (CIAUȘ.). II. adj. Așezat, astîmpărat, liniștit, cu purtări bune: fii ~; stai ~ [cu + minte].
11. [CADE] OMUL CUMINTE ÎȘI CUMPĂRĂ VARA SANIE ȘI IARNA CAR (pr.) = Spune chibzuiala omului care se gîndește din vreme la toate.
12. [DLRLC] CUMINTE, cuminți, adj. 1. (Despre persoane, în special despre copii) Cu purtări bune, liniștit, calm, așezat. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Și m-am trezit pe nesimțite Că-mi zice satul: dumneata. GOGA, P. 21. Ai mai văzut v’un băiet cuminte și babă frumoasă? ȘEZ. XI 74. ◊ (Adverbial) Stai cuminte, Petrișor! DAVIDOGLU, M. 10. Masa de invalizi stă acum cuminte în fața mausoleului. SAHIA, N. 19. 2. Cu judecată, deștept, înțelept. Îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura cuminte și deșteaptă a măgărușului meu. SADOVEANU, O. VI 65. Să ne-așezăm în sat la noi, S-avem în deal o casă, Să fiu cel mai cuminte-n sat Și tu cea mai frumoasă. GOGA, P. 41. A fost cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere. Văzînd împăratul un tînăr așa de cuminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU, L. 22. ◊ Fig. Eu văd de-atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Bistrița, cuminte, îl ocolește [muntele], făcînd un cot larg în dreapta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 168. În al umbrei întuneric, Te asamăn unui prinț Ce se uit-adinc în ape Cu ochi negri și cuminți. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Adverbial) Nică-și zise-n sine: Nu-i cuminte, nici nu-i bine, Să mă pun cu toții-acum. CASSIAN, în POEZ. N. 111. ◊ (Substantivat) Un nebun arunc-o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate. CREANGĂ, A. 70. ♦ Prevăzător, prudent. Cei doi frați mai cuminți și-au făcut niște ocoale frumoase de răzlogi. SBIERA, P. 1. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. ◊ (Adverbial) Ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere. CARAGIALE, O. III 61.
13. [DLRM] CUMINTE, cuminți, adj. 1. Cu purtări bune; așezat, liniștit. 2. Cu judecată; deștept, înțelept. ♦ (Substantivat, m.) Un nebun arunc-o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate (CREANGĂ). ♦ Prevăzător, prudent. – Din cu + minte.
14. [Șăineanu, ed. VI] cuminte a. înțelept, cu judecată, prevăzător. [V. minte].
15. [Scriban] cumínte adj. (cu și minte). Prudent, deștept: om, femeĭe cuminte; oamenĭ, femeĭ cumințĭ. (Se poate scrie și cu minte, și atuncĭ e invariabil: oamenĭ cu minte).
16. [Scriban] cumințésc v. tr. Fac cuminte. V. refl. Devin cuminte.
17. [DOOM 3] cuminți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cumințesc, 3 sg. cumințește, imperf. 1 cumințeam; conj. prez. 1 sg. să cumințesc, 3 să cumințească
18. [DOOM 2] cuminți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cumințesc, imperf. 3 sg. cumințea; conj. prez. 3 să cumințească
19. [DOOM 3] cuminte adj. m. și f., pl. cuminți
20. [IVO-III] cuminte adv., -ți adj. pl. m. și f. (lucrează cuminte; doi oameni cuminți).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL