1. [MDA2] concerto smi [At: DA / E: it concerto] 1 (Iuz) Bucată clasică pentru un instrument, cu acompaniamentul mai multor instrumente. 2 (Îs) -grosso Compoziție muzicală de virtuozitate, care stă la baza concertului (4) și în care un mic grup de instrumente solistice cântă alternativ cu restul orchestrei.
2. [DN] CONCERTO s.n. invar. Compoziție muzicală pentru un instrument acompaniat de orchestră; concert. ◊ Concerto grosso = compoziție orchestrală de virtuozitate compusă din mai multe părți, în care un grup de instrumente soliste cîntă alternativ, în dialog, cu întreaga orchestră. [< it., fr. concerto].
3. [MDN '00] CONCERTO s. n. compoziție muzicală pentru orchestră și unul sau mai multe instrumente solistice. ◊ ~ grosso = compoziție orchestrală de virtuozitate din mai multe părți, în care un grup de instrumente solistice cântă alternativ, cu întreaga orchestră. (<it., fr. concerto /grosso/)
4. [DEX '09] CONCERTO GROSSO, concerti grossi, s. n. Compoziție muzicală veche, de virtuozitate, care stă la baza concertului și în care un mic grup de instrumente solistice cântă alternativ cu restul orchestrei. – Cuv. it.
5. [DEX '98] CONCERTO-GROSSO s. n. Compoziție muzicală de virtuozitate care stă la baza concertului și în care un mic grup de instrumente solistice cântă alternativ cu restul orchestrei. – Cuv. it.
6. [DOOM 3] concerto grosso (muz.) (it.) s. m., pl. concerti grossi
7. [DOOM 2] concerto grosso (it.) s. n., pl. concerti grossi
8. [DTM] concerto grosso (< it.), tip de concert (2) baroc* din sec. 17-18 constând dintr-un grup de instrumente soliste* numit concertino (1) sau principale și un altul numit concerto, tutti (2) sau ripieni. De obicei grupul solistic (concertino) este alcătuit din 2 vl. și un bas continuu*. Ripieni sunt reprezentați de orch. de coarde, dar pot fi incluse ocazional și instr. de suflat (trp., ob., fl., corni) d. ex. Concertele brandemburgice, nr. 1 și 4 de J.S. Bach. Denumirea de c. a fost introdusă pentru prima oară de violonistul L. Gregori (1688-1742) în lucrările sale: Concerti grossi a più stromenti (1698). C. apare ca o dezvoltare a sonatei* a tre și suitei* preclasice dar și ca o anticipare a concertului (2) solistic instr., cultivat deja de Vivaldi, realizat prin restrângerea concertino-ului la doi și respectiv un solist. Autorii de c. folosesc scriitura contrapunctică imitativă precum și formele specifice suitei: menuet*, poloneză*, sarabandă*, gigă* etc. C. se caracterizează prin dialogul permanent dintre grupul concertino și ripieni. Forma c. este anticipată de cele 2 Simf. cu mai multe instr. de A. Stradella sau de cele 12 Concerti grosso de G. Muffat și de Concertul lui Torelli al căror stil se apropie de cel al c. pentru 2 vl. solo ce va deveni mai târziu dublul concert*. A. Corelli este cel care a dus la perfecțiune forma c. Prin cele 12 Concerti grosso op. 6 (1712) acest tip de concert câștigă prestigiu și mulți se vor grăbi să-l imite: F. Geminiani adoptă schema celor 4 mișcări din Sonata de chiesa (v. sonată) ca formă etalon (multe din Concertele lui Corelli depășesc 5 mișcări). Torelli, Marcello, Locatelli cultivă genul de c. Vivaldi a fost acela care a inaugurat schema c. în trei mișcări; allegro-adagio-allegro. Ea va deveni mai târziu structura ciclului de concert. Și cele 12 c. op. 6 de Händel se integrează aceluiași specific al genului cu excepția celui cu nr. 7, căruia îi lipsește instr. soliste. Händel păstrează un nr. de 5 mișcări în c., iar numărul instr. soliste variază 3 și 10. Concertele brandemburgice de J.S. Bach sunt și ele c., într-o formă liberă. Din forma c. derivă, în sec. 18-19, simfonia concertantă*, scrisă pentru orch. și unul sau mai multe instr. soliste, integrate în ansamblul orch. În sec. 20, forma c. este reutilizată, ca formă propriu-zisă, de orientare neoclasică (v. neoclasicism) de numeroși compozitori între care și românii Lazăr, Toduță, Vancea, Golestan, P. Constantinescu, Negrea ș.a. V.: concertant; triplu concert.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL