1. [DEX '09] COLCĂI, pers. 3 colcăie, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A umbla de colo până colo în număr mare; (despre locuri, obiecte) a fi plin de oameni sau de animale care umblă de colo până colo. 2. (Reg.) A clocoti; a vui. – Formație onomatopeică.
2. [MDA2] colcăi vi [At: I. VĂCĂRESCUL, P. 120/3 / Pzi: colcăi, (rar) ~esc, (înv) -u / E: fo cf colcot (clocot)] 1 A fierbe în clocot. 2 (Spc; d. viermi sau insecte) A mișuna.
3. [CADE] COLCĂI (-ăesc, -ăiu) vb. intr. - CLOCOTI: cînd încep valurile mării să salte și să colcîe (R.-COD.); Ⓕ: în pieptul lor colcăe pripirea și furia (JIP.).
4. [DLRLC] COLCĂI, pers. 3 colcăie, vb. IV. Intranz. 1. A clocoti, a fierbe în clocot. Mămăliga a început să colcăie în ceaun. ◊ Fig. Viața... trebuie să colcăie mai departe. C. PETRESCU, C. V. 37. 2. A face valuri mari, a vui. Înainte-i colcăia furnicînd de aur și de argint al Dunării. GALACTION, O. I 193. 3. (Despre o mulțime) A se mișca, a mișuna, a viermui. Colcăiau pe stîrvuri roiuri de muște. PAS, Z. IV 31.
5. [DLRM] COLCĂI, pers. 3 colcăie, vb. IV. Intranz. 1. A fierbe în clocot; a clocoti. 2. (Despre o mulțime) A mișuna, a viermui, a foi. 3. (Neobișnuit) A face valuri mari; a vui. – Onomatopee.
6. [Șăineanu, ed. VI] colcăì v. V. clocotì.
7. [Scriban] cólcăĭ și -ĭésc v. intr. (d. col-col, huĭetu apeĭ care pleoscăĭe, saŭ vsl. klakolŭ, clopot; germ. dial. kolken, kolksen, a rîgîi, înrudite cu clopot, gîlgîĭ, fîlfîĭ. Bern. 1, 367, 523 și 547). Foĭesc, îs în mare număr orĭ cantitate: în tîrg colcăĭaŭ samsariĭ, în salată colcăĭa undelemnu.
8. [DOOM 3] colcăi (a ~) vb., ind. prez. 3 colcăie, imperf. 3 pl. colcăiau; conj. prez. 3 să colcăie
9. [DOOM 2] colcăi (a ~) vb., ind. prez. 3 colcăie, imperf. 3 sg. colcăia; conj. prez. 3 să colcăie
10. [MDO] colcăi (ind. prez. 3 sg. și pl. colcăie)
11. [IVO-III] colcăiu, -ăe 3 ind. și conj., -ăiam 1 imp.
12. [DER] colcăi (-ăesc, -it), vb. – 1. A fierbe, a bolborosi. – 2. A mișuna. – Var. corcăi. Creație expresivă, cf. colcoti, clocoti, bg. klokam „a fierbe”. – Der. colcăială, s. f. (faptul de a colcăi); colcăitor, adj. (zgomotos). Cf. și corcodel.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL