1. [MDA2] coinac sm [At: ÎNDREPTAREA LEGII (1652), ap. ȘIO / Pl: ~aci / E: tc kainak] 1 (Înv) Vertebră. 2 (Înv) Noadă. 3 (Înv) Osul gleznei. 4 (Înv; la jocul de table) Zar. 5 Sfoară de care e legată, la un capăt, o greutate și care se aruncă în sus spre a prinde și a trage în jos altă sfoară întinsă, mai ales a unui zmeu (care aparține altuia). 6 Parte a morii cu care se ridică pietrele pentru a le fereca cu un ciocan de fier oțelit Si: făfălug, tăvălug, crainic, cântarul-pietrelor. 7 Greutate care se atârnă de brațul unei cumpene sau al unui cântar ori de capătul mai scurt al cumpenei puțului, pentru a ridica celălalt capăt (cu găleata) Si: cătămâi. 8 Testicul. 9 Tânăr care își începe viața sexuală. 10 Penis.
2. [CADE] COINAC (pl. -ace) sn. 1 🫀 Cel din urmă oscior din șira spinării ¶ 2 Oscior ¶ 3 Bucată de cărămidă, de piatră, etc., legată de o sfoară, cu care copiii caută să prindă un zmeu înălțat [tc. kainak „încheietură”, blg. kojnákŭ].
3. [Șăineanu, ed. VI] coinac n. 1. noada șezutului, osul gleznei; 2. bulgăre de cărămidă de care se leagă o sfoară de apucat un smeu: se mai prinde smeul și cu coinacul ISP. [Turc. KAINAK, încheietură].
4. [Scriban] coĭnác n., pl. e (turc. kaĭnak, articulațiune, încheĭetură). Munt. Cóccix. Os mic (arșic saŭ vertebră). Peatră legată cu sfoară de aruncat peste ața unuĭ zmeŭ înălțat ca să-l prinzĭ (maĭ des numită praștie).
5. [DER] coinac (-ce), s. n. – 1. Articulație în general. – 2. Gleznă. – 3. Zar. – 4. Sfoară de care se leagă o greutate sau o piatră, și care se folosește la pescuit sau pentru a coborî zmeul. – 5. Contragreutate. – 6. Membru viril. – 7. Flăcău, june. Tc. kainak „articulație” (Șeineanu, II, 141), cf. bg. kojnak și coi.
6. [Argou] coinac, coinaci s. m. (inrl. înv.) copil; adolescent.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL