1. [DEX '09] CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mult; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Prez. ind. și: clănțăn. – Var.: (pop.) clențăni, clențeni vb. IV] – Clanț + suf. -ăni.
2. [MDA2] clănțăni [At: NEGRUZZI, S. I, 295 / V: clen~, clențeni / Pzi: ~nesc / E: clanț + -ăni] 1 vi (D. dinți) A se ciocni ritmic (de frig sau frică). 2 vi (D. fălcile animalelor) A se ciocni cu zgomot. 3 vi A produce un zgomot specific prin lovirea unor obiecte de metal sau de sticlă. 4 vi A apăsa repetat și zgomotos clanța ușii. 5 vi (Fig; dep) A flecări. 6 vir (Fig) A împunge cu vorba. 7 vr A se certa. 8 vi (Rar; d. căței) A lătra.
3. [DEX '98] CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) a se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Var.: (pop.) clențăni, clențeni vb. IV.] – Clanț + suf. -ăni.
4. [DLRLC] CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinți» sau urmat de determinări cauzale) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254. ◊ (Cu inversarea construcției) Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ținea porunca domnească în mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănțăni din clește. ▭ (în forma clențăni) Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ (Cu inversarea construcției) Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. ♦ A mișca repetat, cu zgomot, clanța ușii. Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. Fig. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clențeni) Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32. ♦ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință midtă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADOVEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. – Prez. ind. și; clănțăn (DUMITRIU, N. 72). – Variante: clanțăi (NEGRUZZI, S. I 152), clențăni, clențeni vb. IV.
5. [DLRM] CLĂNȚĂNI, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.) ; (despre animale) a-și trosni fălcile de poftă (la vederea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A mișca repetat și cu zgomot clanța ușii. 3. Fig. A vorbi mereu; a flecări. ♦ Refl. A se certa, a se sfădi. [Var.: clănțăi, clențăni, clențeni vb. IV] – Din clanță.
6. [Șăineanu, ed. VI] clănțănì v. a lovi taie și des clanța ușii: l. a toca dinții în gură de frig; 2. fig. a flecări într’una; 3. a lătra ca cățeii cei mici. [Onomatopee].
7. [DEX '09] CLENȚĂNI vb. IV v. clănțăni.
8. [DEX '09] CLENȚENI vb. IV v. clănțăni.
9. [MDA2] clențăni v vz clănțăni
10. [MDA2] clențeni v vz clănțăni
11. [CADE] CLĂNȚĂ(N)I (-ănesc, -ăesc), pers. a 3-a: -ă(n)ește, -ăne,-ăe) vb. tr. A face sgomot bătînd într’un fier: puneam mîna pe pușcă și-i clănțăneam oțelele (GN.). II. vb. intr. 1 A face sgomot cu clanța ușii: Nanina... clănțăni și strigă mai tare: deschideți! (D.-ZAMF.) ¶ 2 A face sgomot cu un obiect de fier sau bătînd într’un fier: se împrejură cu ea casa clănțănind din clește (MAR.) ¶ 3 A ciocni dinții unii de alții, din amîndouă fălcile (de frig, de frică, etc.): nu vorbea, ci bîlbîia, de tare ce-i clănțăneau măselele în gură (GN.); simțea părul sburlindu-i-se pe cap și dinții săi clănțăind (NEGR.); Ⓕ: gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului (CAR.) ¶ 4 Ⓕ A-i toca gura, a nu mai tăcea din gură, a flecări [comp. rut. klancati].
12. [CADE] ❍ CLENȚĂNI, CLENȚENI = CLĂNȚĂNI.
13. [DLRLC] CLĂNȚĂI vb. IV v. clănțăni.
14. [Scriban] clănțănésc v. intr. (rut. kláncati, a. î.; sîrb. klancati, a osteni. V. clanț). Se zice despre lucrurile care fac clanț, ca bucățile de metal, dințiĭ ș. a.: foarfecele clănțănește în mîna bărbieruluĭ, dințiĭ clănțănesc de frig. Fig. Iron. Vorbesc mult și în deșert, clămpănesc.
15. [DOOM 3] !clănțăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțăn/clănțănesc, 3 sg. clănțăne/clănțănește, imperf. 1 clănțăneam; conj. prez. 1 sg. să clănțăn/să clănțănesc, 3 să clănțăne/să clănțănească
16. [DOOM 2] !clănțăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțănesc/ clănțăn, imperf. 3 sg. clănțănea; conj. prez. 3 să clănțănească/să clănțăne
17. [DMLR] clănțăni vb., ind. prez. pers. 1 sg. clănțănesc / clănțăn
18. [Argou] clănțăni, clănțănesc v. i. v. clămpăni (1.)
19. [DRAM 2021] clănțăní, clănțănesc, v.t. (despre dinți) A se ciocni ritmic: „…s-au pus la tremurici și la clănțănit din dinți, de n-au mai fost în stare să lucre cu întinsul valăului” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 283). – Din clanț + suf. -ăni (Scriban, MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL