1. [DEX '09] CHIULAF, chiulafuri, s. n. (Înv.) Un fel de căciulă turcească mare (în jurul căreia se înfășura turbanul). – Din tc. külâh.
2. [MDA2] chiulaf sn [At: ALECSANDRI, T. 151 / V: ~lac / Pl: ~uri / E: tc külâh] (Iuz) 1 Căciulă turcească mare, în jurul căreia se înfășură turbanul. 2 (Îe) La așa cap, așa ~ Cum e sacul, și petecul. 3 (Dep; d. cineva care se crede deștept; îe) A avea ~ac A fi isteț.
3. [CADE] CHIULAF (pl. -furi) sn. Un fel de căciulă turcească (🖼 1139): bătrînul Sinan... își pierdu ~ul și feregeaua (BĂLC.); (P): la așa cap, așa ~, fie-care nimerește ce i se cuvine [tc. külah].
4. [DLRLC] CHIULAF, chiulafuri, s. n. (Învechit) Un fel de căciulă turcească, asemănătoare cu ișlicul. Osmanlii și bostangii Au să curgă mii de mii, Ah! aman, aman! Să ne puie un chiulaf. ALECSANDRI, T. I 305.
5. [DLRM] CHIULAF, chiulafuri, s. n. (Inv.) Un fel de căciulă turcească. – Tc. külah.
6. [Șăineanu, ed. VI] chiulaf n. 1. căciulă turcească: Sinan își pierdu chiulaful și feregeaua BĂLC.; 2. căciulă în genere: la așa cap așa chiulaf PANN. [Turc, KÜLAH].
7. [Scriban] chĭuláf n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] külah, căcĭulă, (fig.) păcăleală [de unde și var. rom. chĭul], külah etmek, a trage chĭulu; alb. bg. kĭulĕaf. V. zărculă. Vechĭ. Căcĭulă turcească. Azĭ. Fam. La așa cap, așa chĭulaf, la așa minte proastă, așa păcăleală.
8. [MDA2] chiulac sn vz chiulaf
9. [DOOM 3] chiulaf (desp. chiu-) (înv.) s. n., pl. chiulafuri
10. [DOOM 2] chiulaf (chiu-) (înv.) s. n., pl. chiulafuri
11. [DER] chiulaf (chiulafuri), s. n. – Căciulă turcească. Tc. külah (Șeineanu, II, 118; Meyer 229; Lokotsch 1232); cf. alb. külaf, bg. kjukaf, sb. ćulaf. Din der. tc. külahci „vînzător de căciuli” și apoi „șmecher” (pentru evoluția cf. papugiu, cioflingar), provine rom. chiulangiu, s. m. (șmecher; elev care chiulește), cf. Scriban, Arhiva, XXIII (1912), p. 382; Iogu, GS, IV, 388; DAR. De la acest cuvînt s-a reconstruit în rom. chiul, s. n. (înșelătorie, festă, renghi; în limbaj școlăresc, absență nejustificată). Reducerea este destul de nefirească (cf. chiulhangiu – chiulhan), astfel încît este de presupus că trebuie să se fi produs înainte de propagarea formei chiulangiu (unde n este tîrziu și analogic), adică, pornindu-se de la o formă *chiulagiu. Mai puțin probabilă este explicația lui E. Lange Kowall, GS, VII, 296, care pleacă de la expresia din limbajul școlăresc fr., tireu au cul, întrucît astfel de împrumuturi sînt puțin uzuale în rom., și pentru că fonetismul cü din fr. nu explică deloc consoana finală. Totuși, această explicație este acceptată de Graur, BL, XIV, 107. – Der. chiuli, vb. (a lipsi fără motiv, a o șterge); chiuleală, s. f. (cursă, figură proastă; absență, fugă).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL