1. [DEX '09] CANTONA, cantonez, vb. I. Intranz. și refl. 1. A (se) instala pentru un timp oarecare într-un cantonament. 2. A rămâne pe loc. 3. Refl. (Fig.) A se limita. – Din fr. cantonner.
2. [MDA2] cantona vir [At: CONTEMP., Seria II, 1949, nr. 162, 6 / 5 / Pzi: ~nez / E: fr cantonner] 1 A se instala, pentru un timp oarecare, într-un cantonament (2). 2 A rămâne pe loc. 3 (Fig) A se limita.
3. [CADE] *CANTONA (-onez) vb. tr. 🎖️ A instala trupele în cantonamente [fr.].
4. [DEX '98] CANTONA, cantonez, vb. I. Intranz. 1. A se instala pentru un timp oarecare într-un cantonament. 2. A rămâne pe loc. 3. Refl. (Fig.) A se limita. – Din fr. cantonner.
5. [DLRLC] CANTONA, cantonez, vb. I. Intranz. (Despre: trupele în trecere printr-o localitate) A se opri și a se instala pentru un timp oarecare în casele locuitorilor. – Trupele au cantonat în sat.
6. [DLRM] CANTONA, cantonez, vb. I. Intranz. (Despre unități militare în trecere) A se opri și a se instala pentru un timp oarecare în casele locuitorilor. – Fr. cantonner.
7. [DN] CANTONA vb. I. intr., tr. (Despre trupe) A (se) instala vremelnic în casele locuitorilor. [< fr. cantonner].
8. [MDN '00] CANTONA vb. I. intr., tr. (despre trupe) a (se) instala vremelnic într-un cantonament. II. refl. (fig.) a se stabili, a se limita (rigid, mecanic). (< fr. cantonner)
9. [Șăineanu, ed. VI] cantonà v. 1. a distribui trupe în mai multe sate; 2. fig. a separa în pozițiuni izolate; 3. a se retrage într’un canton spre siguranță, a se izola.
10. [DEX '09] CANȚONĂ, canțone, s. f. 1. Poezie lirică italiană medievală, de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, care a pregătit apariția fugii1. – Din it. canzone.
11. [MDA2] canțonă sf [At: DEX2 / Pl: ~ne / E: it canzone] 1 Poezie lirică italiană medievală de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești. 2 Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesă instrumentală.
12. [DEX '98] CANȚONĂ, canțone, s. f. 1. Poezie lirică italiană medievală, de origine provensală, consacrată iubirii cavalerești. 2. Cântec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cântecul popular, care, cu timpul, a devenit o piesă instrumentală. – Din it. canzone.
13. [DN] CANȚONĂ s.f. 1. Poezie lirică medievală, divizată în mai multe strofe, care, la primii poeți (Dante, Petrarca), păstrează aceeași ordine a rimelor și a versurilor ca în prima strofă. 2. Cîntec pe mai multe voci din epoca Renașterii, apropiat de cîntecul popular. [< it. canzone].
14. [MDN '00] CANȚONĂ s. f. 1. poezie lirică medievală cu tematică erotică, divizată în mai multe strofe. 2. cântec italian pe mai multe voci din epoca Renașterii, transcris apoi pentru instrumente spre a deveni o formă polifonică strofică. (< it. canzone)
15. [Scriban] *cantonéz v. tr. (fr. cantonner; it. accantonare). Așez în cantonamente. V. intr. Mă așez (poposesc) în cantonamente. V. bivuachez, tăbărăsc.
16. [DOOM 3] cantona (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cantonez, 3 cantonează; conj. prez. 1 sg. să cantonez, 3 să cantoneze
17. [DOOM 2] cantona (a ~) vb., ind. prez. 3 cantonează
18. [DOOM 3] canțonă s. f., g.-d. art. canțonei; pl. canțone
19. [DOOM 2] canțonă s. f., g.-d. art. canțonei; pl. canțone
20. [MDTL] CANȚONĂ, CANȚONETĂ (< it. canzone, cîntec) Specia a poeziei lirice, medievale, compoziție polifonică axată pe o scurtă poezie profană, divizată în stanțe egale, asemănătoare oarecum madrigalului (v.). Folosită la început de trubaduri în cîntarea iubirii cavalerești, ea a trecut în literatura apuseană și italiană, atingînd perfecția în opera lui Petrarca, în poezia lui Leopardi (Canzoni), și în aceea a lui Danie Aligheri, care își intitulează canzona sau cantica fiecare din cele trei părți ale Divinei Comedii, și care, în De vulgari eloquentia, fixează limitele canzonei. În literatura italiană, canțona apare sub diferite forme, canzoni all greco (Ode în genul lui Pindar), catene și manili, în care stanțele sînt legate între ele prin încrucișarea rimelor, bargelleto, cu forme fixe. Denumirea de canțonetă a fost dată de muzicienii secolului al XVI-lea canțonelor de dimensiuni mai restrînse prin numărul redus de strofe și versuri și folosirea, în general, a șapte sau chiar mai puține silabe, precum și un stil mai puțin serios. În literatura noastră, termenul canțonetă este folosit rareori pentru cîntecul de mici proporții, prin scurtimea versurilor și a strofelor. Cultivată de poeții secolului al XIX-lea ca Iancu Văcărescu, I. Heliade Rădulescu, V. Alecsandri ș.a.
21. [DE] CANȚONĂ (< it.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice medievale, de origine provensală, cultivată de trubadurii care cîntau dragostea cavalerilor. Compusă din (3-) 5 sau 7 strofe, ultima mai scurtă, cu un număr nedeterminat de versuri (între 7 și 20) fiecare reluînd primul vers și păstrînd aceeași schemă ritmică. A cunoscut o mare înflorire în sec. 13, datorită poeților Școlii Siciliene și apoi prin Dante, Petrarca și Boccaccio. 2. Cîntec pe mai multe voci în epoca Renașterii, apropiat de cîntecul popular, care cu timpul a devenit o piesă instrumentală de tip polifonic imitativ, pregătind apariția fugii.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL