1. [Șăineanu, ed. VI] Călării m. numele macedoromân al orașului Kalarites.
2. [DEX '09] CĂLARE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, din fuga calului; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em.
3. [DEX '09] CĂLĂRI, călăresc, vb. IV. Intranz. A merge călare. ♦ Tranz. A mâna calul stând călare pe el; a încăleca. – Din călare.
4. [DEX '09] CĂLĂRIE s. f. Acțiunea de a călări; călărit. ♦ Arta de a călări. ♦ Ramură sportivă care constă în conducerea calului din poziția încălecat, în probe de alergare, sărituri, dresaj etc.; echitație. – Călare + suf. -ie.
5. [MDA2] călare [At: URECHE, ap. LET. II, 206/13 / Pl: ~ri, ~lări / E: ml caballaris, -rem] 1 sm (Înv) Călăreț (1). 2 a Încălecat pe cal sau pe alt animal ori pe un obiect. 3 av (Îe) A fi ~ A fi beat. 4 av (Îe) A fi ~ pe haidea (sau pe ciumag) A fi mereu gata de ducă, grăbit. 5 av (Îe) A fi ~ pe situație A fi stăpân pe situație. 6 av (Îlav) De (a) ~ Călărind. 7 av (Îal) Fără odihnă. 8 av (Îe) Nici ~, nici pe jos Nici așa, nici așa. 9 av Pe cal.
6. [MDA2] călari av vz călare
7. [MDA2] călări1 [At: ANON. CAR. / Pzi: ~resc, (nob) calăr / E: călare] 1 vi A merge stând pe un cal (sau alt animal). 2 vt A mâna calul stând călare. 3 vt A încăleca. 4 vt (Fig) A stăpâni și a conduce după propria voință.
8. [MDA2] călări2 av vz călare
9. [MDA2] călărie sf [At: URECHE, L. 190/4 / Pl: ~ii / E: călare + -ie] 1 Deplasare stând pe un cal sau pe alt animal Si: (rar) călărire, călărit1. 2 Artă de a călări (1). 3 (Reg) Cal de călărie (1).
10. [CADE] A’N-CĂLARELE (-DE) loc. adv. 👉 CĂLARE.
11. [CADE] CĂLARE, X CĂLARIU adj. și adv. 1 Încălecat (pe cal, pe un alt animal, pe un băț, etc.): a umbla ~; tinerii... călări pe rotașii din stînga, dau chiote în goana cailor DLVR. ; ~ pe băț; 👉 IAPĂ ¶ 2 De-a’n călarele, loc. adv. Stînd călare, încălecat: vorbi cu Făt-Frumos d’a’n-călarele și se înțeleseră la cuvinte ISP. [lat. caballarius].
12. [CADE] CĂLĂRI (-ăresc) vb. intr. A umbla călare.
13. [CADE] CĂLĂRIE sf. 1 Arta de a călări ¶ 2 Deprinderea calului de a purta pe călăreț: cai de ~ [călare].
14. [CADE] DE-A-’N-CĂLARELE 👉 CĂLARE 2.
15. [CADE] ÎNCĂLARELE 👉 CĂLARE 2.
16. [DEX '98] CĂLARE adv. (Adesea adjectival) încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De(-a) călare = a) călărind, încălecat; din fuga calului, de pe cal; b) fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa. A fi călare pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare (grea). [Formă gramaticală; pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris, -em.
17. [DLRLC] CĂLARE adv. (Adesea în legătură cu verbele «a fi», «a ședea» sau cu verbe de mișcare) Încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. ext., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluțul lui. CAMILAR, TEM. 201. L-am adus [pe cățel] de departe într-o desagă a tar niței: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. În ziua aceea urcam, călare, un deal de lîngă Dorna. GALACTION, O. I 333. Ședea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. ◊ Fig. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri. COȘBUC, P. II 61. ◊ Loc. adv. De-a (sau de) călare sau de-a-n călarele = călărind, din fuga calului; fig. fără odihnă, fără răgaz. Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-n- căpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine și cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zi și noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. ◊ Expr. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A sta (sau a ședea) călare în inima cuiva = a ști tot ce cugetă cineva, a-i cunoaște toate gîndurile. Eu șăd călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. ◊ (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunți. BOGZA, C. O. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. ♦ (Substantivat; învechit) Călăreț. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. – Forme gramaticale: pl. (adjectival și substantivat) călări; (în locuțiuni) călarele.
18. [DLRLC] CĂLĂRI, călăresc, vb. IV. 1. Intranz. A umbla, a merge călare. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia. Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 2. Tranz. A purta calul stînd călare pe el; a încăleca. Caii... Nu-i pot dichisi, Nu-i pot călări. TEODORESCU, P. P. 48. ♦ Fig. A conduce; a purta pe cineva după propria voință.
19. [DLRLC] CĂLĂRIE s. f. Acțiunea sau arta de a călări. Pantaloni de călărie. ▭ Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie, Pistoale de Veneție Și cal bun de călărie. ALECSANDRI, P. P. 290.
20. [DLRM] CĂLARE adv. (Adesea adjectival) Încălecat pe cal, pe alt animal sau, p. ext., pe un obiect. ◊ Expr. De-a (sau de) călare = călărind; din fuga calului; fig. fără odihnă. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. [Formă gramaticală: pl. (adjectival) călări] – Lat. caballaris.
21. [DLRM] CĂLĂRI, călăresc, vb. IV. Intranz. și tranz. A umbla, a merge călare sau a purta animalul stînd călare pe el; a încăleca. – Din călare.
22. [DLRM] CĂLĂRIE s. f. Acțiunea sau arta de a călări. – Din călare + suf. -ie.
23. [Șăineanu, ed. VI] călare adv. pe cal. [Cf. lat. CABALLARIUS, rândaș de cai].
24. [Șăineanu, ed. VI] călărì v. a umbla călare.
25. [Șăineanu, ed. VI] călărie f. 1. arta de a umbla călare; 2. deprinderea calului la șea: cal de călărie.
26. [Scriban] căláre adj., pl. ărĭ (d. călar). Pe cal, călăreț: bărbațĭ, femeĭ călărĭ. Adv. Pe cal: mergem călare. – Și de-a călare.
27. [Scriban] călărésc v. intr. (d. călare). Merg călare: petrec timpu călărind. V. tr. am călărit doĭ caĭ astăzĭ.
28. [Scriban] călăríe f. Arta de a călări: cal de călărie. Acțiunea de a călări: călăria e plăcută.
29. [DOOM 3] călare1 adj. m. și f., pl. călări
30. [DOOM 3] călare2 adv.
31. [DOOM 3] călări (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăresc, 3 sg. călărește, imperf. 1 călăream; conj. prez. 1 sg. să călăresc, 3 să călărească
32. [DOOM 3] călărie s. f., art. călăria, g.-d. călării, art. călăriei
33. [DOOM 2] călare2 adj. m. și f., pl. călări
34. [DOOM 2] călare1 adv.
35. [DOOM 2] călări (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. călăresc, imperf. 3 sg. călărea; conj. prez. 3 să călărească
36. [DOOM 2] călărie s. f., art. călăria, g.-d. călării, art. călăriei
37. [DOOM 2] de-a călare loc. adv.
38. [IVO-III] călare, -lări (un bărbat călare, o femeie călare, doi bărbați călări, două femei călări; umblă călare).
39. [DER] călare adj. – 1. Încălecat pe cal, pe un alt animal, pe un obiect etc. – 2. Dominînd o situație. – 3. Cu piciorul în șa, neobosit, fără a avea stabilitate. – 4. (S. m.) Soldat de cavalerie. – Mr. (n)călar, megl. (an)călar, istr. călǫr. Lat. caballaris (DAR) sau callabarius (Pușcariu 153; Candrea-Dens., 210; REW 1440), cu schimbare de declinare; cf. alb. kaljuar, it. cavagliere, prov. cavalier, fr. chevalier, sp. caballero, port. cavalleiro. Schimbarea de declinare pare mai puțin probabilă decît der. directă de la caballaris; forma înv. călariu, citată de DAR, este destul de îndoielnică, deoarece toate ex. aduse sunt la pl. călări, formă de asemenea normală plecîndu-se de la călare. Cf. cal, încăleca. Der. călăraș, s. m. (călăreț, persoană care călărește; sol, mesager); călărășie, s. f. (îndeletnicirea de călăreț); călărășime, s. f. (cavalerie); călăresc, adj. (propriu unui călăreț); călărește, adv. (călare); călăreț, adj. (călare), pe care Candrea-Dens., 212 și DAR încearcă să-l explice printr-un lat. *caballericius; călăreț, s. m. (persoană care călărește); călări, vb. (a merge călare); călărie, s. f. (acțiunea de a călări); călărime, s. f. (cavalerie); călărit, adj. (pe care se călărește; dominat, influențat); călărit, s. n. (călărie); încălăra, vb. refl. (a încăleca). – Din rom. provine tc. kalaraș „mesager”.
40. [Argou] a merge călare expr. (înv.) a călători fără bilet de tren, a face blatul pe tren.
41. [Argou] călare pe situație expr. sigur pe sine.
42. [Argou] călări, călăresc v. t. 1. (er. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 2. (deț.) a fuma.
43. [Argou] nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă.
44. [CECC] Die Toten reiten sehnell (germ. „Morții călăresc repede” – adică sînt repede uitați; vezi: Les morts vont vite). LIT.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL