1. [MDA2] capet sn vz capăt
2. [DEX '09] CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit1, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Niciun capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).
3. [MDA2] capăt sn [At: TETRAEV. (1572), 243 / V: ~pet / Pl: ~pete / E: capete (pll cap)] 1 (Îoc mijloc, coadă) Partea de sus sau dinainte a unui obiect. 2 Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări Si: limită, margine, (înv) căpătâi (20). 3 (îlav) Din ~ până în ~ De la început până la sfârșit. 4 (Spc) Extremitățile osiei carului. 5 (Spc; îs) ~ ul sau coada inimii Parte a inimii care se află la spatele carului și trece afără din osie. 5 (Spc) Extremitățile de deasupra coardei ferăstrăului Si: cioace, mere. 6 (Spc) Extremitate a sulului în care este înțepenit zăvorul războiului de țesut. 7 (Îs) ~ petele picioarelor Brațele războiului de țesut, când sunt în prelungirea picioarelor. 8-9 (Îlaj; îlav) Fără ~ (Care este) fără sfârșit. 10 (Îs) În ~ În frunte. 11 (Îas) Exact. 12 (Îlav) Până la ~ Până la sfârșit. 13 (Îas) Până la ultimele consecințe. 14 (Îal) În mod consecvent. 15 (Îe) A pune (sau a da) ~ unui lucru A termina, a face să înceteze un lucru. 16 (Îlav) La ~ul lumii Foarte departe. 17 (Îe) A face ~ul cuiva A-i veni cuiva de hac. 18 (Îe) A o scoate (sau a o duce) la ~ cu ceva A termina cu bine ceva, a ieși dintr-o situație neplăcută. 19 (Îe) A o scoate la ~ cu cineva A se înțelege cu cineva. 20 (Îe) Nici un ~ de ață Absolut nimic. 21 (Îlav) Până la (sau într-)un ~ de ață Absolut tot. 22 (Îe) A scoate pe cineva în ~ A ruina. 23 (Îae) A pune pe cineva într-o mare încurcătură. 24 (Îe) A ieși în ~ A avea trai bun. 25 (Îae) A o sfârși bine. 26 (Îe) A umbla fără nici un ~ A umbla fără rost. 27 (După numerale) Exact. 28 Fragment, rămășiță de... 29 (Îvr; dan) Bucată, individ. 30 Capitol, paragraf, parte a unui text. 31 (Înv; folosit și adjectival) Căpetenie.
4. [MDA2] căpăț sn [At: H VIII 14 / V: ~peț / Pl: ~e / E: nct] (Ban; Olt) Măsură de lemn cu care se ia vama la moară Cf cajă, căuș, gâf, mertic.
5. [MDA2] căpeț sn vz căpăț
6. [CADE] CAPĂT (pl. -pete) sn. 1 Margine, căpătîiu, vîrf: curtea Banului ... începea din ~ul despre apus al podului gîrlei I. -GH. ¶ 2 Sfîrșit, încheiere; a pune ~, a sfîrși, a încheia; a duce la ~ bun, a duce la un bun sfîrșit; a o scoate la ~, a izbuti să sfîrșească cu bine; a-i face ~ul, a-l ucide ¶ 3 Început: a doua zi, des-dimineață, le începeam din ~ CRG. ¶ 4 Bucată, căpătîiu, bucățică ruptă sau rămasă din ceva: un ~ de lumînare ¶ 5 Osie: să-i rupă vre-un ~ sau alt-ceva de la car CRG. [sg. refăcut din pl. capete].
7. [CADE] ❍CĂPĂȚ 👉 CĂPETE.
8. [CADE] CĂPETE sm. Olten., CĂPET, CĂPĂȚ (pl. -ete) sn. Olten. Băn. 1 Covățică, în care se pun de obiceiu poame spre a fi duse în tîrg spre vînzare ¶ 2 Mică cofă de lemn. de forma unei donicioare, cu care se măsoară fructele în tîrg (🖼 830) ¶ 3 Cantitate mică de făină sau de mălaiu, abia suficientă pentru o pîine sau o mămăligă ¶ 4 Băn. 🏚 Măsura cu care-și măsoară morarul vama ce i se cuvine.
9. [CADE] ❍CĂPEȚ 👉 CĂPETE.
10. [CADE] ❍CĂPEȚEL2 (pl. -ele) sn. Olten. 1 dim. CĂPEȚ ¶ 2 Covată, postavă mică.
11. [CADE] DUCE2 (duc, pf. dusei, part. dus) I. vb. tr. 1 A purta, a ținea în mîini, a fi încărcat cu ceva: ~ un copil în brațe; ~ o povară; ~ un sac în spinare ¶ 2 A căra, a transporta: ~ sacii cu grîu la moară; trăsura mănăstirii ne duce a două zi spre Ceahlău (IRG.) ¶ 3 A trage: un fel de brișcă ușoară, s’o duci cu un cal (I.-GH.) ¶ 4 A îndrepta: s’o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul (DLVR.); Ⓕ: a-l ~ capul 👉 CAP 3 ¶ 5 A face o mișcare cu mîna într’o direcțiune oare-care: ~ mîna la gură, la ochi ¶ 6 A conduce, a mîna: ~ copii la școală: doi oameni pe cari slujitorii... îi ducea la împăratul ca să-i taie (ISP.); ~ pe cineva la groapă, a-l petrece la locul de înmormîntare; ~ vitele la pășune ¶ 7 A scoate undeva, a face să ajungă într’un loc: Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui (ALECS.); F: ~ la capăt 👉 CAPĂT 2; Ⓕ: ~ în ispita, a face pe cineva să cadă în păcatul ispitei ¶ 8 A purta încoace și încolo, a face să meargă după sine (ținîndu-l de mînă, etc.); Ⓕ: ~ pe cineva de nas 👉 NAS; ~ calul de căpăstru ¶ 9 ~ cu sine (pe cineva sau ceva), a lua cu sine într’un loc: Eu mă duc, mândra rămîne, Cum să fac s’o duc cu mine? (IK.-BRS.) ¶ 10 A amîna: mă tot duce cu vorba ¶ 11 A îndura, a suporta, a suferi: ~ lipsă, nevoie de ceva ¶ 12 A rezista: nu prea o duc la frig ¶ 13 ~ dorul 👉 DOR ¶ 14 A petrece, a trăi: ~ o viață plăcută, un traiu amărît; a dus-o așa doisprezece ani încheiați (R.-COD.); n’are s’o mai ducă mult. Mai are puține zile de trăit; și ducea el zile bune împreună (RET.); am auzit că de la o vreme încoace într’o băutură o duce (CAR.) ¶ 15 A o ~ bine, rău cu sănătatea. etc., a se afla într’o stare bună, rea: cum o mai duci? ¶ 16 📐 A trage, a desena, a construi: ~ un cerc, o tangentă, o perpendiculară. II. vb. refl. 1 A pleca de undeva, a părăsi un loc C. A VENI : Eu mă duc, maică, departe. Tu rămîi cu grija ’n spate (MAR.) ¶ 2 A merge într’un loc: de ce s’o fi ducînd... să-și petreacă seara la avocatul Vineanu? (BR.-VN.): s’a dus după doctor ¶ 3 A se propaga, a se răspîndi, a se împrăștia: s’a dus vestea despre isprăvile lui ¶ 4 Ⓕ A trece: s’au dus timpurile acelea ¶ 5 A dispărea, a pieri (din ochi, etc.): bătrînii se duc și cu ei se duc și obiceiurile noastre (DLVR.) ¶ 6 A se prăpăd: noi bețivi nu sîntem... pe ce se duce toată munca noastră? (VLAH.) ¶ 7 A muri: gol m’am născut, gol o să mă duc (ZNN.) ¶ 8 A se ~ după cineva, a-l lua de bărbat: și s’a dus, sărmana, după acest om care putea să-i fie bunic (VLAH.) ¶ 9 Ⓟ Du-te, vino, a mers mereu înainte: se pune zmeul iar la cale, du-te, du-te, pînă de-abia răsufla de obosit (RET.) ¶ 10 Ⓟ Du-te, vino, a) încoace și încolo; b) treacă-meargă! calea-valea, tot ar mai merge; un du-te, vino, o mișcare continuă încoace și încolo; mai du-te, vino, treacă-meargă, se mai poate [lat. ducĕre].
12. [DEX '98] CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită, sfârșit1, istov. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfârșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la (sau din) capăt = de la început. În capăt = a) în frunte; b) exact, deplin. Până la capăt = până la sfârșit; până la ultimele consecințe, în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pământului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina (cu bine), a rezolva. A da de capăt = a duce la bun sfârșit. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. Nici un capăt de ață = absolut nimic. Până la (sau într-)un capăt de ață = absolut tot. 2. Fragment; rămășiță de... – Refăcut din pl. capete (< lat. capita).
13. [DLRLC] CAPĂT, capete, s. n. (Înlocuiește adesea pe «cap») Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar inițial, al unei situații, împrejurări, stări; margine, limită, sfîrșit. Acuma se vedea la capătul dorințelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerșitor Ia capătul ist de pod, și eu la celalalt și să vezi cum are să ne deie amîndouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, P. 298. Casa din capătul uliței era galbănă, cu ferești poleite de lună, cu perdele albe. EMINESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593... BĂLCESCU, O. II 41. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit, îndelungat, întins. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... într-un calcul fără capăt, tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze reții Asfințind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început; (în legătură cu verbul «a scrie») cu alineat nou. În capăt = a) exact, deplin, în cap. Și după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar pornește la dumnezeu, să primească porunci. CREANGĂ, P. 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) În frunte, în cap. Mîndra masă e întinsă... Iar în capăt cine șade? ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată întîmplarea, pe unde-a fost și ce-a pățit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; consecvent. Rupse plicul și, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrșitul unui lucru, a duce la bun sfîrșit. Locul însuși era o poveste lungă și-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsați de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt. bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși bine dintr-o situație, dintr-o încurcătură, a face față unor greutăți, a ieși la socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de» ) Fragment mărunt, rămășiță. Capăt de luminare. ▭ Ian trece-mi, camarade, și mie capătul [de țigară]. CAMILAR, N. I 11. ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pină-ntr-un capăt de ață. 3. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, brațele ferăstrăului, sulul războiului de țesut etc.). Taie un sulhari de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135.
14. [DLRM] CAPĂT, capete, s. n. 1. Partea extremă a unui lucru, a unei perioade, a unei situații sau a unei stări; margine, limită. ◊ Loc. adj. Fără (de) capăt = fără sfîrșit; îndelungat, întins. ◊ Loc. adv. De la capăt = de la început. În capăt = în frunte; exact, deplin. Din capăt = de la început. Pînă la capăt = pînă la sfîrșit; pînă la ultimele consecințe; în mod consecvent. ◊ Expr. La capătul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune capăt (unui lucru, unei situații) = a face să înceteze, a termina. A da de capăt = a duce la bun sfîrșit. A scoate (sau a duce) ceva la capăt = a termina ceva (cu succes); a izbuti. A o scoate la capăt cu ceva = a ieși cu bine dintr-o situație neplăcută. A o scoate la capăt cu cineva = a se înțelege cu cineva. 2. Fragment; rămășiță de... ◊ Expr. Pînă-ntr-un capăt de ață = tot. – Din pl. capete (< lat. capita).
15. [Șăineanu, ed. VI] capăt n. 1. margine, sfârșit: un capăt poeziei și pustiului să pun EM.; 2. fig. rezultat, scop: a scoate la capăt, a-și ajunge ținta, a reuși; a pune capăt, a sfârși; 3. început: a începe din capăt; 4. Mold. osie: să-i rup vreun capăt dela car CR. [Abstras din pl. capete. V. căpătâiu].
16. [Scriban] 1) cápăt n., pl. capete (lat. caput, cápitis, pl. cápita. V. cap 2). Margine, sfîrșit: capătu lumiĭ. Vîrf: un capăt de ață. Muc, rest: capăt de lumînare, de țigară, de chibrit. Călăvie. A pune capăt unuĭ lucru, a face să înceteze, a-l opri. A scoate la capăt, a ajunge la rezultat, a termina bine. Pînă la capăt pînă la sfîrșit, pînă la urmă. De la capăt, de la’nceput. V. căpătîĭ.
17. [DOOM 3] capăt s. n., pl. capete
18. [DOOM 2] capăt s. n., pl. capete
19. [IVO-III] capăt, -pete.
20. [DE] AMORI FINEM TEMPUS NON ANIMUS FACIT (lat.) timpul pune capăt dragostei, nu judecata – Publilius Syrus, „Sententiae”, 35.
21. [DE] GUERRE À OUTRANCE (fr.) război până la capăt – Acțiune distructivă, tenace, perseverentă și necruțătoare.
22. [DE] HUGO CAPET [ügo kapé], rege al Franței (987-996), întemeietorul dinastiei Capetingilor (987-1328). A luptat împotriva opoziției marilor seniori feudali din Normandia, Burgundia, Aquitania ș.a.
23. [Argou] a juca la două capete expr. (pub.) a fi oportunist; a se alia / a încheia înțelegeri cu parteneri ireconciliabili între ei.
24. [Argou] a o scoate la capăt expr. a se descurca, a răzbi, a izbuti.
25. [Argou] a-și pune capăt zilelor expr. a se sinucide.
26. [Argou] joc la două capete expr. (pub., peior.) oportunism.
27. [Argou] la capătul pământului expr. foarte departe.
28. [DAR] căpăț s.n. (reg. înv.) măsură de lemn cu care se ia vama la moară; căpete, căuș, gâf, mertic.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL