1. [DEX '09] BĂLĂBĂNIT2, -Ă, bălăbăniți, -te, adj. (Despre mers, pași) Legănat; șovăitor. – V. bălăbăni.
2. [DEX '09] BĂLĂBĂNIT1 s. n. Faptul de a (se) bălăbăni. – V. bălăbăni.
3. [MDA2] bălăbănit1 sn [At: DA / E: bălăbăni] (Pfm) 1-6 Bălăbănire (1-6).
4. [MDA2] bălăbănit2, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~iți, ~e / E: bălăbăni] 1-3 (D. mers) Care este (nesigur), lent și împleticit Si: (reg) bălălău (1-3)2. 4 Zgâlțâit2. 5 Șovăitor.
5. [DEXI] bălăbănit2, -ă adj. (despre mers, pași) Care este legănat, șovăitor. • pl. -ți, -te. /v. bălăbăni.
6. [DEXI] bălăbănit1 s.n. Faptul de a (se) bălăbăni. • /v. bălăbăni.
7. [DLRLC] BĂLĂBĂNIT, -Ă, bălăbăniți, -te, adj. (Despre pas, mers) Legănat; șovăitor. În pas bălăbănit suim pe deal. BENIUC, V. 45.
8. [DLRM] BĂLĂBĂNIT, -Ă, bălăbăniți, -te, adj. (Despre mers, pas) Legănat; șovăitor. – V. bălăbăni.
9. [DEX '09] BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) deplasa într-o parte și într-alta, adesea cu mișcări legănate, șovăitoare; a (se) bălăngăni, a (se) bălăngăi, a bălălăi, a se bănănăi. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. – Et. nec. sau formație onomatopeică.
10. [MDA2] bălăbăni vtr [At: BĂRAC, T. 7/1 / V: (rar) ~bun~ / Pzi: ~nesc / E: ns cf bălălăi, bănănăi] 1-2 vtr (D. persoane și d. membrele sau o parte a corpului uman) A (se) mișca (reflex) (într-o parte) și într-alta, (oscilând cu șovăială sau) legănându-se Si: a (se) bălăngăni (3-4), (reg) a (se) bălăngăi (1-2), (reg) a (se) bălălăi, a bănănăi (1-2). 3 vr (Reg) A tremura. 4 vt (Reg) A trăncăni. 5-6 vt A face pe cineva (fără voia lui) să se miște sau să se aplece (într-o parte sau în alta) Si: a hurduca, a scutura, a zgâlțâi. 7 vr A se clătina greoi încoace și încolo (ca omul beat) Si: a șovăi. 8 vr (Fam) A se îmbrânci în luptă dreaptă (în glumă). 9 vr (Fig; fam) A se certa. 10 vr (Îrg; îf ~buni) A se învârti în pat. 11 vr (Îaf) A avea insomnie. 12 vi (Reg) A petrece în voie, flecărind.
11. [DEXI] bălăbăni vb. IV. 1 refl. (despre oameni) A se deplasa într-o parte și într-alta, cu mișcări legănate, șovăitoare (ca un om beat); (pop.) a se bălălăi, a se bălăngăi, a se bălăngăni, (reg.) a se bănănăi. ◆ (despre părți ale corpului sau, ext., despre obiecte care atîrnă) A se mișca într-o parte și într-alta, a oscila, a se legăna sau a face să oscileze, să se legene. ◇ (tr.) Își bălăbănea mîinile pe lîngă corp. 2 tr. A face pe cineva să se miște sau să se aplece, fară voia lui, într-o parte ori într-alta; a hurduca, a zgîlțîi. 3 refl. Fig. (pop., fam.; despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) A se lupta, a se zbate pentru a învinge o greutate. ◆ A se certa, a se ciorovăi cu cineva. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! (CR.). • prez.ind. -esc. /form. expr.; cf. bălăngăi, bălăngăni.
12. [CADE] BĂLĂBĂNI (-ănesc) I. vb. tr. A sdruncina, a hurduca: Piciu îi bălăbănește hurduz-burduz prin toate rătăcăniile (ALECS.). II. vb. refl. 1 A se trudi, a se lupta cu ceva peste puterile sale, sucindu-se încoace și încolo: Se bălăbăniră ei, se smucea dînsa, Coman n’o slăbi (ISP.); familiar: se bălăbănește cu nevoile (PAMF.) ¶ 2 A umbla încoace și încolo, a-și pierde vremea într’un loc, trudindu-se să scoată la capăt ceva: pricinile pentru care unele sate și unii din scutelnici să bălăbănesc în lume (C.-RAD.) ¶ 3 A se lupta cu vorba, a se sfădi: cît s’a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe a mamei a rămas (CRG.) ¶ 4 A se clătina: venea bălăbănindu-se pe două cărări (PAMF.). III. vb. intr. 1 A atîrna în jos, mișcîndu-se încoace și încolo: picioarele îi erau așa de lungi încît bălăbăneau de-a-lungul coadelor catîrului mai pînă la pămînt (ALECS.) ¶ 2 A mișca încoace și încolo: animalele... abia bălăbăneau din capete sub biciul care le frigea (DEM.) [comp. rus. balaboniti].
13. [DLRLC] BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se clătina, a se legăna greoi, în mers, încoace și încolo (ca un om beat). Se ridică. Mergea bălăbănindu-se. N-o să ajungă prea departe. STANCU, D. 158. [Scamatorul] se bălăbănea... nesigur, și pe urmă... căzu alături. SAHIA, N. 69. Cîntînd, cu pălăria pe ceafă, se oprea la fiecare colț, bălăbănindu-se și vorbind singur. DUNĂREANU, N. 17. 2. Tranz. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte care atîrnă) A mișca într-o parte și într-alta, a face să oscileze, a legăna. Se pomenise fugind prin mijlocul drumului, bălăbănind în întuneric mîinile. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 68. Trifon Gugu bălăbănea o pușcă în aer și chiuia și striga cu o vioiciune ce nu se potrivea de loc cu fața lui morocănoasă. REBREANU, R. II 153. Pedelul a ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni înspre cele patru puncte cardinale. SADOVEANU, N. F. 151. ◊ Refl. I se bălăbănea capul într-o parte și în cealaltă. PAS, L. I 7. ◊ Intranz. Picioarele îi erau așa de lungi, încît bălăbăneau de-a lungul coastelor catîrului, mai pînă la pămînt. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ (Rar) A face pe cineva să se miște sau să se aplece, fără voia lui, cînd într-o parte cînd într-alta; a hurduca, a zgîlțîi, a scutura. Cîte giupînese cu testemeluri, cîți logofiței... tot Piciu îi bălăbănește, hurduz-hurduz, prin toate rătăcăniile. ALECSANDRI, T. 530. 3. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se trudi în fel și chip, pierzînd mult timp pentru a învinge o greutate; a se zbate, a se lupta; a se ciorovăi, a se ciondăni cu cineva (pentru ceva). Cîteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor. ISPIRESCU, L. 121. În sfîrșit, cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! CREANGĂ, A. 17.
14. [DLRM] BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) mișca într-o parte și într-alta; a (se) legăna, a (se) clătina. A ieșit în ogradă cu clopotul cel mare și a prins a-l bălăbăni (SADOVEANU). 2. Refl. Fig. A se trudi, a se lupta cu cineva sau cu ceva; a se certa, a se ciorovăi. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas (CREANGĂ).
15. [Șăineanu, ed. VI] bălăbănì v. a se lupta cu ceva mare și greu, cu ceva mai presus de puterile sale (sens special Munteniei): câteva zile se bălăbăni ea așa cu valurile apelor Isp. [Lit. a se lupta șoimește (v. balaban)].
16. [Șăineanu, ed. VI] bălăbănì v. Mold. 1. a hurduca: bricicarul îl bălăbănește prin toate rătăcăniile AL.; 2. a huțăi, a bănănăi: picioarele bălăbăniau dealungul coastelor AL. [Formă amplificată din bălălăi].
17. [Scriban] bălăbănésc (mă) v. refl. (ung. belebolondúlni, a munci nebunește, a te nebuni, a te bălăbăni, d. bolond, bolînd, nebun, prost. Cp. și cu rus. balabónitĭ, a flecărĭ, a trăncăni, a troncăni. Cp. și cu strepezesc). Fam. Mă zbucĭum, mă chinuĭesc mult cu’n lucru. V. mocoșesc.
18. [DOOM 3] bălăbănit s. n.
19. [DOOM 2] bălăbănit s. n.
20. [DOOM 3] bălăbăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăbănesc, 3 sg. bălăbănește, imperf. 1 bălăbăneam; conj. prez. 1 sg. să bălăbănesc, 3 să bălăbănească
21. [DOOM 2] bălăbăni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bălăbănesc, imperf. 3 sg. bălăbănea; conj. prez. 3 să bălăbănească
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL