1. [DEX '09] BÂLBÂIT, -Ă, bâlbâiți, -te, adj. (Adesea substantivat și adverbial) Care (se) bâlbâie, care vorbește greu, gângav. – V. bâlbâi.
2. [MDA2] bâlbâit1 sn [At: DA / P: ~bâ-it / Pl: ~uri / E: bâlbâi] 1-2 Bâlbâire (1-2).
3. [MDA2] bâlbâit2, ~ă [At: GHICA, S. 325 / V: -băit, bălbăit, bălbuit[1] / Pl: ~iți, ~e / E: bălbăi] 1-2 smf, a (Persoană) care se bâlbâie (1) Si: (înv) bălbău, gângav. 3 av Prin bâlbâire (1).
4. [DEX '09] BÂLBÂI, bâlbâi, vb. IV. Intranz., refl. și tranz. A pronunța nedeslușit sunetele sau cuvintele, repetându-le și împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării; a gângăvi. ♦ Refl. A-și pierde șirul vorbelor, a bolborosi cuvinte și fraze fără sens. – Formație onomatopeică.
5. [MDA2] bălbăi v vz bâlbâi
6. [MDA2] bălbăit2, ~ă smf, a vz bâlbâit2
7. [MDA2] bălbăit1[1] sn vz bâlbâit1
8. [MDA2] bălhui[1] v vz bâlbâi
9. [MDA2] bălhuit2, ~ă[1] a vz bâlbâit2
10. [MDA2] bălhuit1[1] sn vz bâlbâit1
11. [MDA2] bâlbăi v vz bâlbâi
12. [MDA2] bâlbăit2, ~ă a, smf vz bâlbâit2
13. [MDA2] bâlbăit1[1] sn vz bâlbâit1
14. [MDA2] bâlbâi [At: CANTEMIR, O. V, 184 / V: ~băi, (rar) bălbăi, bălbui[1], (înv) bolbâi, (reg) blibăi / Pzi: bâlbâi, ~esc / E: fo] 1-2 vt A produce sunete nearticulate sau a articula nedeslușit cuvinte, repetându-le și împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării Si: a bângăvi, a găngăni. 3-4 vti A-și pierde șirul vorbelor spunând cuvinte și fraze fără sens Si: a bolborosi. 5-6 vti (Reg) A trăncăni. 7 vi (Reg; d. o oală pusă pe foc) A clocoti. 8 vr (Imp) A se zbate (într-un lichid).
15. [MDA2] blibăi v vz bălbăi
16. [MDA2] bolbăi v vz bâlbâi
17. [DEXI] bîlbîi vb. IV. 1 tr., refl. A pronunța cu ezitări sau nedeslușit sunetele ori cuvintele, repetînd unele silabe și împiedicîndu-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării; a gîngăvi. ◊ Fig. (fam.) S-au bîlbîit și nu au intervenit la timp pentru salvarea accidentaților. 2 tr., intr. A-și pierde șirul vorbelor, a bolborosi cuvinte și fraze fără sens. Bîlbîind cuvinte neînțelese s-a îndepărtat de căruță (PER.). • prez.ind. bîlbîi. /form. expr.; cf. și lat. balbus, it. balbettare, fr. balbutier.
18. [DEXI] bîlbîit1 s.n. Bîlbîire. • /v. bîlbîi.
19. [DEXI] bîlbîit2, -ă s.m, s.f., adj. (Persoană) care (se) bîlbîie, care vorbește greu, gîngav. Găgăuții și gușații, Bîlbîiți, cu gura strimbă, sînt stăpînii astei nații (EMIN.). ◊ (adv.) Bietul preot, nu că nu știa să citească: vorbea cam bălbăit (ISP.). • pl. -ți, -te. /v. bîlbîi.
20. [CADE] BÎLBÎI (-îiu, -iesc), BĂLBĂI (-ăiu, -ăesc) vb. tr. și intr. A gîngăvi, a vorbi încîlcit, încurcat, îngăimat: bîlbîe cîteva cuvinte și pleacă încurcat (BR.-VN.); nu vorbea, ci bălbăia, de tare ce-i clănțăneau măselele în gură (GN.) [onom.].
21. [CADE] BÎLBÎIT, BĂLBĂIT I. adj. p. BÎLBÎI. II. sm. Cel ce bîlbîește: Bîlbîiți cu gura strîmbă, sînt stăpînii astei nații (EMIN.). III. sn. Faptul de a bîlbîi. IV. adv. Cu glas încurcat, cu vorba încîlcită: bietul preot... vorbea cam bîlbîit și se temea să nu rîză lumea de el (ISP.).
22. [DLRLC] BÎLBÎI, bîlbîi, vb. IV. 1. Intranz. și (rar) refl. A rosti nedeslușit sunetele sau cuvintele, din cauza unui defect natural (v. gîngăvi) sau din cauza nervozității și a emoției. V. bolborosi. Bedros zise, bîlbîindu-se: Numără-le încă o dată. DUMITRIU, N. 258. Unde s-o ducem? bîlbîi majurul. CAMILAR, N. I 84. Stai, stai... nu-i așa, prietene! bîlbîi locotenentul roșind. REBREANU, P. S. 120. Vasile dintru-ntîi nu putu să vorbească. Era schimbat la față și mîinile-i tremurau pe lopeți. – Ce ai, Vasile? întrebă moșneagul din nou. – Moșule, eu nu merg, bîlbîi el și rămase nemișcat. DUNĂREANU, CH. 211. ◊ Tranz. Bîlbîind cuvinte neînțelese, s-a depărtat de căruță. CONTEMPORANUL, III 619. ♦ (Rar, despre copii) A gînguri. Din leagăn îi bîlbîie-odorul, Se luptă din mîni și e-n zor să-și ducă la gură piciorul. COȘBUC, P. II 47. 2. Refl. (Despre actori sau oratori) A se încurca, a-și pierde șirul (necunoscînd bine textul sau rolul). – Prez. ind. și: bîlbîiesc.
23. [DLRLC] BÎLBÎIT, -Ă, bîlbîiți, -te, adj. Care bîlbîie, care vorbește greu. V. gîngav. ♦ (Adverbial) Un pipernicit de om... cu un glas pițigăiat, care mai vorbea și bîlbîit. D. ZAMFIRESCU, R. 203.
24. [DLRM] BÎLBÎI, bîlbîi, vb. IV. Intranz., refl. și tranz. A pronunța nedeslușit sunetele sau cuvintele, din cauza unui defect natural sau din cauza enervării și a emoției. ♦ Refl. A se încurca, a-și pierde șirul vorbelor. – Comp. lat. balbus.
25. [DLRM] BÎLBÎIT, -Ă, bîlbîiți, -te, adj. (Adesea substantivat și adverbial) Care (se) bîlbîie, care vorbește greu. – V. bîlbîi.
26. [Șăineanu, ed. VI] bălbăì v. 1. a vorbi îngăimat sau împiedicat; 2. a rosti rău, repetând silabele. [De origină imitativă ca și lat. balbus sau bulg. blb].
27. [Șăineanu, ed. VI] bălbăit a. și m. 1. care bălbăe: bălbăiți cu gura strâmbă EM.; 2. fig. gogoman.
28. [Scriban] bîlbîĭ și (maĭ rar) -ĭésc, a -í v. intr. (d. bîl-bîl, interj. care arată zgomotu limbiĭ care nu poate articula bine, înrudită pin sunet cu lat. bilbire, a gîlgîi, balbus, bîlbîit, balbutire, a bîlbîi, blatĕrare, a flecări; bg. bŭbleam, bîlbîi; ung. belbeltetni, a cînta unuĭ copil ca să adoarmă. V. bolborosesc, gîlgîĭ, fîlfîĭ). Pronunț răŭ și neînțeles producînd mai mult sunetu bl. – Vechĭ și bolbăĭ (ca bojbăĭ față de bîjbîĭ). V. gîngăvesc.
29. [Scriban] bîlbîít, -ă adj. Care bîlbîĭe. Fig. Prost.
30. [Scriban] bólbăĭ V. bîlbîĭ.
31. [DOOM 3] bâlbâi (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. bâlbâi, 3 bâlbâie, imperf. 1 bâlbâiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să bâlbâi, 3 să bâlbâie
32. [DOOM 2] bâlbâi (a ~) vb., ind. prez. 3 bâlbâie, imperf. 3 sg. bâlbâia; conj. prez. 3 să bâlbâie
33. [MDO] bîlbîi (ind. prez. 1 sg. bîlbîi, 3 sg. și pl. bîlbîie)
34. [IVO-III] bâlbâesc, -bâi 2, -bâe 3, -bâiam 1 imp.
35. [DER] bîlbîi (bîlbîi, bîlbîit), vb. – A bîlbîi, a gîngăvi, a bălmăji. Creație expresivă, de același tip ca bîjbîi; cf. gr. βαμβάνω, lat. balbus, bilbire, it. balbettare, fr. balbutier, babiller, sp. balbucir, bable, alb. bëlbërë, bg. blboljam, sb. blebetati, slov. bablejati, engl. babble, etc. (Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 103; REW 898; Philippide, II, 632; Berneker 117). – Der. bîlbîială, s. m. (poreclă a bîlbîiților); bîlbîitor, adj. (bîlbîit); bîlbîitură, s. f. (bîlbîială).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL