1. [MDA2] bâiguire sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106r/9 / V: (reg) bui~, bul~[1] / Pl: ~ri / E: bâigui] 1-3 Bâiguială (1-3).
2. [DEX '09] BÂIGUI, bâigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi incoerent, încurcat; a spune prostii. – Cf. magh. bolyongni „a rătăci”.
3. [MDA2] băigui v vz bâigui
4. [MDA2] bâigui [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154r/33 / V: băi-, bui-, (îrg) buiug-, (înv) buigăi, (reg) bâg-,[1] bâlg-, bulg-,[2] bvâig-,[3] (înv) îmbui-[4] / Pzi: ~bâigui, ~iesc / E: ns cf mg bolyongni] 1 vi A vorbi fără rost sau fără temei Si: a divaga. 2 vi (Mai ales d. bolnavi) A vorbi fără șir, în somn sau în delir Si: a delira, a aiura. 3 vi (Fig; îvr; d. membre) A face mișcări reflexe, fără nici un scop, necontrolate. 4 vr (Îvr) A (se) zăpăci, a (se) ameți de cap. 5 vr (Îe) A se ~ de cap A deveni nebun. 6 vr (Rar) A se văita încet și în neștire.
5. [MDA2] bâlgui2 vir vz bâigui
6. [MDA2] bârgui[1] v vz bâigui
7. [MDA2] buigăi v vz bâigui
8. [MDA2] buigui v vz bâigui
9. [MDA2] buiguire sf vz bâiguire
10. [MDA2] buiugui v vz bâigui
11. [DEXI] bîigui vb. IV. 1 intr. A vorbi incoerent, încurcat, nedeslușit (Colivescu, cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? (ALECS.). ♦ A spune prostii. ◊ (tr.) Bîiguie și el ceva acolo. 2 refl. (înv.) A se zăpăci, a se ameți de cap. S-au mirat și s-au buiguit tiranul (DOS.). • prez.ind. bîigui. și (reg.) buigui vb. IV. /cf. magh. bolyongni „a rătăci”.
12. [DEXI] bîiguire s.f. 1 Exprimare fără rost, fără temei, încurcată; bîiguială. Nu auzea decît bîiguiri și prostii. 2 (mai ales despre bolnavi) Delirare. ♦ (înv.) Ext. Stare de extaz. Nu în vis, ce în buiguire să vîdzu la scaun dă giudeț ședzînd (CANT.). 3 (înv.) Zăpăceală. Buiguire m-au lovit astăz; nu-i aceasta cetatea, m-am rătăcit (DOS.). • pl. -i. și buiguire s.f. /v. bîigui.
13. [DEXI] buigui vb. IV. v. bîigui.
14. [DEXI] buiguire s.f. v. bîiguire.
15. [CADE] BÎIGUI, BUIGUI (-uesc, -uiu) vb. tr. și intr. 1 A aiura, a vorbi într’aiurea ca un smintit, a visa deștept: Ce bîigui tu, Mărando? Se vede că nu ți-s mințile acasă (VLAH.) ¶ 2 ‡A spune fleacuri, prostii: altele cîte buiguește, tuturor sînt știute (CANT.) ¶ 3 A vorbi neînțeles, încurcat, a grăi vorbe fără rost, a îngăima: sărmanii... uită rolurile, bîiguesc, în loc să dee replica (ALECS.).
16. [CADE] ❍BUIGUI... 👉 BÎIGUl...
17. [CADE] BULGUI (-uesc) = BÎIGUI.
18. [DLRLC] BÎIGUI, bîigui vb. IV. Intranz. 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înțeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, bîiguind. REBREANU, P. S. 99. ♦ A vorbi fără șir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum bîiguie în neștirea trudită a neminții lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet și nedeslușit; a îngăima, a îngîna. Ca la o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mișcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, bîiguind într-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertați-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu, – cu frică bîiguind:) Ce tur-tur-turtă? ALECSANDRI, T.. 930. – Prez. ind. și: bîiguiesc (ȘEZ. I 50). – Variantă: (regional) buigui (ȘEZ. II 128) vb. IV.
19. [DLRM] BÎIGUI, bîigui, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi fără noimă, fără sens. ♦ A aiura, a delira. ♦ A îngăima, a îngîna. – Comp. magh. bolyo(n)gni.
20. [Șăineanu, ed. VI] băiguì v. V. buiguì.
21. [Scriban] bîiguĭ saŭ búiguĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (ung. bolygani, bolyogni și bolyongni, a rătăci, a horhăi). Vechĭ. Rătăcesc: precum liliacu buĭguĭește. (Cant Ist. ier. 154). Fig. Greșesc. Azĭ. Iron. Aĭurez, bolborosesc, vorbesc încurcat, spun prostiĭ: ĭa nu maĭ bîigui! V. tr. Vechĭ. fac să aĭurez, turbur: Dumnezeŭ l-a buĭguĭt. – Și bulg-: aĭ visat și te-ai bulguit (Barac, Hal. 5, 222). Azĭ (Olt.) a se bîlgui, a pofti, a dori (lucrurĭ zadarnice): s’a bîlguit la avere, și n’are traĭ bun în casă (Boc.).
22. [Scriban] bîlguĭ V. bîĭguĭ.
23. [Scriban] búĭguĭ V. bîĭguĭ.
24. [Scriban] búlguĭ V. bîĭguĭ.
25. [DOOM 3] bâigui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. bâigui, 3 bâiguie, imperf. 1 bâiguiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să bâigui, 3 să bâiguie
26. [DOOM 2] bâigui (a ~) vb., ind. prez. 3 bâiguie, imperf. 3 sg. bâiguia; conj. prez. 3 să bâiguie
27. [MDO] bîigui (ind. prez. 1 sg. bîigui, 3 sg. și pl. bîiguie)
28. [IVO-III] bâiguiesc, -uește 3, -uiam 1 imp.
29. [DER] bîigui (-uiesc, bîiguit), vb. – 1. A bîlbîi, a vorbi stîlcit. – 2. A vorbi incoerent, a delira. – 3. A zăpăci, a descuraja. – Var. buigui (cu der. săi). Creație expresivă, cf. bîjbîi. Nu pare convingător etimonul mag. bolyo(n)gni „a greși”, indicat de DAR și de Gáldi, Dict., 86. – Der. bîiguială, s. f. (exprimare fără șir; delir; confuzie); bîiguitor, adj. (bîlbîit; aiurit, zăpăcit); bîiguitură, s. f. (bîlbîială; delir).
30. [DLRLV] BUIGUIRE s.f. 1. (Mold.) Vorbire fără rost, fără înțeles. Pildele meale buigu[i]ri și cuvintele meale într-aiuri țiind. CANTEMIR, IST. 2. (Mold., Trans. N) Zăpăcire, buimăcire, rătăcire cu mintea. A: Iară uimirea și buiuguirea menței lor iaste sămn cum i-au opustit Dumnedzău. L SEC. XVII, 136v; cf. DVS, 106r; L SEC. XVII, 138r. C: Să ne trezim din buiguire lumiei aceștie. POGREB., 95v. // B: Călugăriia iaste o buiguire a minții pururea de lucrurile ceale cerești. L ante 1693, 218r; cf. L ante 1693, 216r. ♦ Extaz, vedenie. A: Iară o femeaie de cinste, luminată cu duhul lui Dumnedzău, fu în buiguire de istîplenie, vădzînd pre Svînt Andrei unde <u>mbla prin nărod și lumina ca un stîlp de foc. DVS, 68v; cf. DVS, 34v, 149r. Variante: buiuguire (L SEC. XVII, 136v, 138r). Etimologie: buigui. Vezi și buigui, buiguit1, buiguit2, buiguitor, buiguitură. Cf. brodelnicitură, buiguitură, îngăimeală; cebală; buiguit1.
31. [DLRLV] BUIUGUIRE s.f. v. buiguire.
32. [DRAM 2021] bâigui, bâiguiesc, (buigui), v.i. (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles, a delira: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (MDA).
33. [DRAM 2021] buigui, v.i. v. bâigui („a vorbi fără înțeles”).
34. [DRAM 2015] bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – (reg.) A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop, 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu, 1970; MDA).
35. [DRAM] bâigui, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înțeles: „Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni „a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL