Termenul de complement provine din cuvantul latin complementum si are sensul de “a se adauga la ceva pentru a il intregi”. De cele mai multe ori, complementul este folosit in sintaxa si reprezinta una dintre partile de propozitie care sunt subordonate altora. In sintaxa, termenul reprezinta parti de propozitie, care determina atat un verb, cat si o interjectie predicativa, un adverb sau chiar un adjectiv. Totodata, complementul exista si in alte limbi.
In gramatica limbii romane, se regasesc patru tipuri de complemente. In functie de natura relatiilor sintactice, dar si semantice intre complement si regent, acestea sunt considerate a fi necircumstantiale si circumstantiale.
Printre complementele necircumstantiale se numara: complementul direct, complementul indirect si complementul de agent. Totusi, printre complementele circumstantiale se numara cele de loc, timp, cauza, mod scop si asa mai departe. Cu toate acestea, numarul de tipuri de complemente circumstantiale poate sa fie diferite de la un discurs la altul.
